S-a împlinit un an de când am terminat fellowship-ul de chirurgie estetică la AkademiKliniken, în Stockholm, și-mi amintesc cum mă uitam pe harta orașului, încercând să îmi imaginez cum arată străzile și clădirile din zona spitalului cu o seară înainte să plec din țară. Îmi amintesc emoțiile, frica de a merge într-un spital nou, cu oameni străini, frica de acea trăire în care nu-mi găsesc locul, nu știu cum funcționează lucrurile, nu știu cum voi fi primită. Teama de ego-ul acelor chirurgi, unii dintre ei foarte faimoși.
Ajung în fața spitalului, la ora 7 dimineața, cerul de un bleu superb este presărat cu nori albi, pufoși și pe lîngă mine trece un iepure mare și gras, de culoarea cafelei cu lapte, ca în Alice in Wonderland. Se uită la mine de pe bucata de iarbă pe care s-a oprit, îl salut și râd. Nu se întâmplă în imaginația mea, așa este în Stockholm, vezi cai pe bulevard, căprioare la ușa casei, iepuri în parcări, zimbri în parcul Lidingo.
Se deschid larg ușile spitalului în fața mea și sunt uimită că nu este cineva la intrare să ma întrebe unde merg.
Trag aer în piept și urc treptele pâna la primul etaj, acolo unde se afla recepția spitalului, admir arhitectura curată, scările largi, luminoase, liftul de sticlă, culorile nordice. Doamna de la recepție îmi zâmbește și îmi explică toate detaliile de acces pe secția de chirurgie estetică, primesc cheile și cartelele de acces, apoi un domn îmbrăcat casual îmi prezintă secția, zona de acces a chirurgilor și vestiarul. Aflu că este din Spania, locuiește de 20 de ani în Stockholm, joacă fotbal și are doi băieți mari. Eram gâtuită de emoții și încercam să respir calm, adânc pentru a le calma.
Din hol văd o domnișoară îmbrăcată în echipament medical, cu parul de culoarea mierei, ridicat într-un coc dezordonat, cu ochii mari și strălucitori, care își bea cafeaua la una dintre mesele din restaurantul foarte Ikea al personalului. Se prezintă zâmbind, Diletta. Este din Italia, de la Florența și este colega mea de fellowship. Decid pe loc că va fi prietena mea și-i mulțumesc Cerului pentru această întâlnire care îmi liniștește bătăile inimii. Am avut timp de câteva guri de cafea și un craker cu dulceață de portocale, apoi a apărut Tomasso, unul dintre chirurgii din echipa Akademikliniken, care s-a prezentat rapid, apoi ne-a luat în blocul operator, explicându-ne fiecare pas, fiecare acces și fiecare regulă a blocului operator, pe măsură ce le executa rapid.
În fiecare zi eram repartizate unui chirurg, eu am inceput operațiile cu Angelika. În Suedia, cel puțin în acel spital, oamenii își vorbesc la per tu, folosesc doar numele mic pentru a se prezenta și nu se prezintă cu titulatura.
Angelika este mama a doua fetițe și știu asta pentru că mi-a povestit despre viața lor încă din prima zi, fiica ei cea mare este adolescentă și am găsit multe asemănari în comportamenul copiilor nostri. În prima zi, operațiile de pe lista au fost un lifting mamar, o abdominoplastie și o liposucție de coapse, un caz de lipedem.
Înainte de a doua operație, se așează lângă mine la lavoar un chirurg. Mă salută în timp ce începe să-și spele mâinile.
– Cum te numești?
– Nico, îmi pare bine.
– Jan. Ce operație ai?
– Abdominoplastie.
– Succes! Îți place?
– Da.
– Ce îți place cel mai mult?
– Facelift-ul.
– Bine de știut.
Și plecă spre sala de operații numărul unu. Un bărbat înalt, atletic, cu ochi blânzi, cu spatele foarte drept, cu pantofi sport colorați. Aș fi spus că are în jur de 50 de ani.
A doua zi dimineață, aflu că sunt în sala numărul unu cu Jan. Trei operații de facelift. Din acea zi, am fost cu dr. Jan aproape în fiecare zi în care opera. Am fost, cred, și invidiată din acest motiv, de alt coleg de fellowship, care-mi număra operațiile de pe program mai des decât le număram eu și înaintea mea.
Despre prima mea intrare în sala lui de operații vreau să scriu acum.
Mă spăl și deschid ușa sălii cu piciorul și pentru că eram entuziasmată, ușa se izbește de perete. Imi țin respirația o secundă așteptând reacțiile, însa pare că nu a observat nimeni. Una dintre asistente dă radioul mai tare, iar cealaltă îmi explică.
– Agnetha adora această melodie.
Agnetha o asistentă senzațională, o frumusețe suedeză, trecută de prima tinerețe, dar încă senzuală, începe să danseze și-mi explică cum s-a îndrăgostit pe melodia aceea la 16 ani.
Anke, colega ei, îmi întinde mănușile.
– Tu nu dansezi?
Eu .. trebuie să recunosc că am înghețat… Jan era deja îmbrăcat steril, așezat pe scaun, cu mâna întinsă, așteptând seringa cu soluție de infiltrat.
– Nu.. nu dansez..
Asistentele nu se grăbesc… Anke îmi ia mâna și mă conduce pentru o piruetă…Agnetha întreabă:
– Voi nu ați făcut dansul Jerusalema pentru TikTok în spital?
Cum să le explic? La noi în spital nu se dansează… și-mi aud cuvintele uimită.
– De ce? Văd uimirea pe fața lor și aud întrebarea lui Jan, care era înca cu mâna întinsă dar părea uimit de rigiditatea mea…
De ce..? hm… avem impresia în țara mea că daca ești relaxat, voios, dansezi.. ești prost… iar mi-am auzit cuvintele și neuronii mei au înghețat…
– Nu începem astăzi nicio operație până nu dansează Nico, spune Jan, pe un ton ferm. Iar Anke îmi ia mâna și mă invită la dans.
A fost dansul cel mai amețitor din viața mea. În pantofi sport, cu halat steril, masca și bonetă, într-o țară străină, o sală de operații în care pășeam pentru prima dată. Dansând. Am lacrimi în ochi în timp ce scriu, pentru că a fost prima dată în viața mea profesională, în mai bine de douăzeci de ani, când oamenii au fost atenți la starea mea emoțională, la mine ca om, când am contat. Cel puțin așa am simțit eu atunci și așa simt și acum, când scriu aceste cuvinte.
– Lucrurile bune se întâmplă atunci când munca se face cu voie bună, Nico.
Am zâmbit, mi-am reținut lacrimile și am înțeles că va fi mult mai ușor să mă intergez în spitalul Akademikliniken decât mi-aș fi putut imagina.
Dr. Jan Jernbeck este unul dintre cei trei fondatori ai spitalului și unul dintre cei mai renumiți chirurgi plasticieni din lume. Am avut onoarea să îl asist la operații foarte complexe, mi-a mulțumit în fiecare seară la sfârșitul programului, cu o bătaie ușoară pe umăr și avea grijă să îmi spună cât de mult l-am ajutat și ce ușor i-a fost cu mine în sală.
– Ce zi bună am avut astăzi, Nico.
Ce mult contează să fii respectat și primit frumos într-un loc. Și cât de simplu se poate face acest lucru. Ce mult a contat pentru mine acea primă zi și cât de recunoscătoare am să-i fiu lui Jan tot restul carierei mele. Pentru că înainte de rang, titlu și experiență suntem oameni, iar sufletul nostru este fragil și are nevoie să fie privit cu ochii blânzi. Pentru ca un minut de dans nu-ți întârzie operația, un zâmbet și o vorbă bună nu te face mai priceput sau mai faimos. Dar îți face ziua mai frumoasă.
Cu acest gând intru în sala de operații. De aceea îmi rog asistentele să conecteze boxa și să pună muzică. Ce le place lor.
